Azi-noapte n-am putut dormi. Mi-am adus aminte de povestea unei fetițe, nu mai mare de 7-8 ani, cu păr castaniu, ochi mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna, prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un „covor” de noroi.
Oare ce s-a întâmplat cu această fetiță? Cum de a ajuns aici? Povestea e lungă, dar voi încerca să extrag esența.
Muntele „Eu Sunt Cel Care Sunt”
La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, „Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf era ascuns de norii denși. Muntele se numea ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar găsi ceva mai bun decât ce trăise în viața ei până atunci.
Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni i-au fost provocate de pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Se știe doar că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice, chiar dacă simțea că ar mai fi putut puțin.
Nu a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde este complet întuneric, un întuneric dens și simți cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis, a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed, și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în ghearele unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Se simțea însă atât de obosită, și s-a refugiat din nou în somnul greu.
Aventura din Palat
Nu se știe cât a durat călătoria. Se știe însă că, la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar atât de înalt, nu arăta ca-n povești, strălucitor, ci avea o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă; a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-o dată a izbit-o lumina puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare, era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei, a văzut o ușă îngustă la care se ajungea urcând multe trepte.
A urcat treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau în spirală spre turnul palatului; acestea erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus pe care scria „Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește, având o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria „Speranță”, ci „Îndoială”. Brusc, își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…
Rochița de mătase
Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o gălăgie plină de veselie. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreaptă pentru a se așeza acolo neobservată, aparent, de nimeni.
Se așază temătoare pe scaun admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa de la scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară încet scările, o privește blând și se îndreaptă către ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: „Tu cine ești? Înainte de a intra în palat, toată lumea își lasă murdăria afară”. Fetița deschide ochii mari care i se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce către servitori și le spune: „Are nevoie de o baie într-un ocean cu apă caldă și limpede. După baie, dați-i o rochiță de mătase, țesută de serafimi.”
Nu se știe prin ce proces a trecut fetița. Cert este că a apărut în sală, în fața bărbatului între două vârste, transformată. „Acum te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. „Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. „De ce taci? Nu ai nimic de spus?” „Ba da,” spune fetița. „Vreau să mă întorc acasă”. Deodată în sală s-a lăsat o tăcere grea. „De ce?”, o întreabă bărbatul privind-o cu atenție. „Nu-ți dorești să trăiești într-un palat?” Temătoare, fetița îi spune: „Aș vrea să-i aduc pe părinții și pe frații mei aici”. Apoi, fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri spre ieșire. Era convinsă că, se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.
Aripile libertății
Deschide ușa, iese și în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă spre ea și o întreabă: „Unde mergi?”. „Merg să-i aduc pe părinții și frații mei aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: „Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Însă, e uimitor faptul că, prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți.
Dumnezeu l-a creat pe om liber, însă omul a abuzat de libertatea sa dorindu-și să fie el însuși dumnezeu. Așa a apărut păcatul. Oamenii și-au dat seama că au greșit și au vrut să repare această greșeală. Așa a apărut sacrificiul.
Înțelegem mai bine sacrificiul dacă ne situăm într-o relație vie cu Dumnezeu. Pentru a repara greșeala de a fi rupt această relație, evreii din Vechiul Testament sacrificau animale. Ce simboliza acest gest? Era modul lor de a spune: „Doamne, am greșit! Vrem să reparăm greșeala și să intrăm din nou într-o relație vie cu Tine. Odată cu viața acestor animale, îți oferim viața noastră”.
Problema care a apărut a fost că acest gest a devenit un ritual exterior uitându-se semnificația lui reală. Însă Dumnezeu nu vrea ritualuri exterioare, ci inimile noastre: „Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne”.
Prin profeți Dumnezeu a promis oamenilor că legile lui nu vor rămâne înscrise în piatră, ci le va scrie în inimile oamenilor. Adică nu doar să ne supunem orbește, ci să intrăm într-o relație personală cu El din iubire.
De ce? Dat fiind că trăim într-o lume decăzută ca urmare a abuzului de libertate, suferința s-a strecurat adânc în natura umană. Oamenii i-ar fi putut spune lui Dumnezeu: „Doamne, într-adevăr am greșit, dar suferim. Însă Tu, „de sus”, știi ce înseamnă suferința?”
Ce înseamnă o relație vie: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea o relație de iubire reciprocă.
Dar ce înseamnă iubire?
Oare este acel sentiment siropos și trecător pe care îl vedem în filme? Dacă îl urmărim (și mai ales dacă îl urmăm) cu atenție pe Isus vom înțelege ce este iubirea la care Dumnezeu Tatăl vrea să ne facă părtași.
Această iubire este expusă de Isus prin celebra parabolă a fiului risipitor pe care tatăl îl primește cu brațele deschise după ce i-a ofensat grav demnitatea. Prin Isus, Dumnezeu ne-a ridicat la rangul de fii și fiice și asta după toate rătăcirile și infidelitățile noastre.
Cum a demonstrat Dumnezeu iubirea prin Isus Cristos?
A intrat în condiția umană și a simțit durere, suferință, trădare, îndoială, abandon, frică și singurătate. Adică cea mai de jos stare a omului. De ce? Pentru a vindeca rănile noastre nu „de sus”, ci din interior. Mai putem spune acum că Dumnezeu nu înțelege ce simțim?
Isus nu a răspuns tratamentului inuman pe care l-a primit cu violență. Nu a perpetuat răul. Oare n-ar fi putut să se apere?
Isus a iertat toate jignirile care i-au fost aduse prin ură, violență și dispreț. Nu pentru că nu s-ar fi putut apăra, ci a iubi în mod real și complet presupune un cost. Dovada de iubire este că Dumnezeu, prin Isus, a permis să fie rănit, dar nu a răspuns cu aceiași monedă, ci cu iertare. Iubirea este un sentiment conștient, asumat, greu de urmat, ca urmare Dumnezeu rămâne lângă noi chiar și când greșim: „Doresc eu moartea celui rău? Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui și să trăiască?”
În final, Isus a acceptat moartea pe Cruce. Oare Dumnezeu și-a sacrificat Fiul pentru că voia sânge și pedeapsă? Ce ne spune conștiința de creștini: moartea este cel mai mare dușman al nostru, iar Isus a intrat și în această condiție umană pentru a ne restabili ca fii și fiice ale lui Dumnezeu pentru viața veșnică.
O relație vie bazată pe iubire e greu de menținut. E nevoie de discernământ, asumare și responsabilitate. Sau, în Cuvintele lui Isus: „convertire”.
Oare suntem pregătiți să ne asumăm această relație?
Aș spune că reversul trădării este fidelitatea. Ca să ajungem acolo avem nevoie de timp pentru o transformare interioară. Această transformare este convertirea inimii despre care vorbea Isus. Câteva lucruri pe care le-am învățat din experiență:
Vorbind din propria lui experiență și din experiența altor creștini, episcopul Robert Barron spunea că nimic nu se poate obține în viața creștină în afara rugăciunii. Numai într-o relație personală și sinceră cu Dumnezeu putem obține discernământul de a ști să distingem între bine și rău.
Fidelitatea nu înseamnă să nu cădem niciodată. Ci să ne ridicăm, să ne recunoaștem limitele, iar cu Harul lui Dumnezeu să mergem mai departe. Disperarea înseamnă ca eu să desconsider puterea și milostivirea lui Dumnezeu. Este o capcană.
Fidelitatea față de Dumnezeu presupune o smerenie adâncă. A fi smerit nu înseamnă a fi prost, ci a fi realist: adică recunosc că nu omul este centrul universului, ci Dumnezeu. Modestia nu este un cuvânt sec dacă îl trăiești în relația cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Fidelitatea față de Dumnezeu provine și din recunoștință pentru faptul că Dumnezeu m-a înzestrat cu conștiință pentru ca eu să aleg liberă calea către el.
Dar poate fidelitatea își află adevărata sursă în iubire. Isus a spus: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit”. A fi un om desăvârșit nu înseamnă a fi fără cusur moral, ci a iubi în mod desăvârșit, extravagant așa cum iubește Dumnezeu.
Dacă înveți să-i fii fidel lui Dumnezeu, îi vei fi fidel și aproapelui: „…tot ce ați făcut unui dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut.” Am fost creați să trăim în comuniune.
După ce am înțeles că Dumnezeu este tatăl din parabola fiului risipitor și nu un judecător aspru și capricios, îmi vine mai greu să-l jignesc prin atitudinile și faptele mele.
Mulți îl cred pe Isus un învățător și un vindecător blând. Și este. Dar dacă îl considerăm doar atât, riscăm să pierdem esența învățăturii lui. Riscăm să-l domesticim, după cum spunea episcopul Robert Barron, și să îl punem alături de alți lideri spirituali de la care doar putem învăța ceva.
Isus însă, nu a spus ca alți lideri spirituali: „Urmează calea mea”, ci: „Urmează-mă pe MINE!”. Sau, în cuvintele Evangheliei: „Eu sunt CALEA, Adevărul și Viața”.
Creștini suntem mulți. Isus a avut mulți discipoli, însă când a pretins că este Fiul lui Dumnezeu și că cine nu mănâncă Trupul lui și nu bea Sângele lui nu este vrednic de El, mulți l-au părăsit. Au fost șocați și li s-a părut inacceptabil așa ceva.
Aceasta este marea provocare a unui creștin: să accepte că pe altar, la fiecare liturghie, se află în mod REAL Trupul și Sângele lui Cristos sub forma pâinii și a vinului.
Este frumos să mergem la biserică, să ne rugăm, să facem acte caritabile, dar dacă nu acceptăm acest Adevăr greu și, mai mult, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos riscăm să devenim superficiali.
Trăim ca și când n-am muri niciodată. Nu vreau să fiu morbidă sau să sperii pe cineva, dar moartea este o realitate umană. Iar dacă credem în viața veșnică despre care vorbește Isus, atunci îl ascultăm: „Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. „Eu sunt pâinea vieții”.
E greu de înțeles și acceptat, dar putem spune și noi ca Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”.
Încep să apară umbrele crucii. Tabloul din Evanghelia de astăzi anticipează calvarul: Isus este tulburat în duh, discipolii sunt nedumeriți, Iuda se pregătește să-l trădeze, Petru face o promisiune pe care nu o poate ține, iar mai târziu îl renegă pe Isus. Evanghelistul Ioan spune: „Era noapte”.
Noi creștinii știm că religia noastră este una a salvării. Isus s-a întrupat și s-a jertfit pentru că ceva este în neregulă cu noi oamenii. Atunci când credem că suntem stăpânii propriului destin, că nu avem nevoie de salvare divină, că ne putem salva singuri înseamnă că nu vedem ce e în jurul nostru: nedreptate, minciună, suferință, războaie, corupție, violență, boli. În același timp să ne uităm în sinea noastră: o adâncă nefericire și tulburare care ne bântuie pe toți.
Iuda l-a trădat pe Isus. Să-l condamnăm? Oare noi când îl dăm pe Isus la o parte pentru bani, onoare, confort sau pentru că nu corespunde planurilor și ambițiilor noastre egoiste, nu-l vindem? În plus, cunoaște cineva adâncul milostivirii unui Dumnezeu care-și sacrifică Fiul pentru a salva omenirea?
Petru l-a renegat. Să-l condamnăm? Oare noi, când suntem puși uneori în situații dificile și ar trebui să ne apărăm public credința creștină, nu ne refugiem în tăcere sau lașitate? Isus însă l-a iertat, iar Petru și-a dus promisiunea până la capăt cu ajutorul Harului: aceea de a-l urma pe Isus oriunde, chiar cu prețul vieții.
Poate unii dintre noi consideră că povara slăbiciunilor și greșelilor omenești este prea grea. Și, într-adevăr, este. Însă, Isus nu a venit numai pentru Petru pe care l-a iertat și l-a restabilit, ci pentru toți dintre noi. Nu are nevoie decât de o confesiune sinceră. O scânteie de interes din partea noastră – o revărsare de Har din partea lui Dumnezeu care nu calculează ca noi cât primește și cât dăruiește.
Maria din Betania a făcut un gest greu de înțeles pentru mulți dintre noi: cu un parfum scump a spălat picioarele lui Isus. A reușit să stârnească invidia discipolilor lui care deja știau prețul parfumului – 300 de dinari. Acești bani, cum mulți dintre noi am gândi, ar fi putut fi dați săracilor.
Isus a înțeles altfel gestul Mariei. A spus: „Pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, pe mine însă nu mă aveți întotdeauna”. S-ar putea interpreta ca o atitudine de dispreț față de săraci. Dar esența lucrării lui Isus pentru cine a fost, dacă nu pentru săraci?
Ce a văzut Isus la Maria a fost o generozitate extremă și o poziționare corectă în relația cu El și cu aproapele. În învățătura creștină prioritățile sunt în următoarea ordine: Dumnezeu, sufletul și aproapele.
Așezându-ne într-o poziție corectă față de Dumnezeu, vom ști cum să ajutăm într-un mod generos și săracii. Pentru că, neconectați la Sursă, nu suntem capabili să ducem niciun lucru bun până la capăt. Suntem expuși celor două extreme: îi aducem cult lui Dumnezeu și îl disprețuim pe aproapele sau investim tot ce avem în bunurile acestei lumi și îl dăm pe Dumnezeu la o parte.
Poate nu avem bani de miresme scumpe sfințite la Ierusalim, dar poate o oră din viața noastră am putea petrece în Vinerea Mare la picioarele Crucii.
Cei care au spus „Osana, Fiul lui David!”, mai târziu au spus „Să fie răstignit!”.
Toți ne asemănăm cu ei. Suntem oameni limitați și slabi fără Izvorul nostru care și-a întins mâinile larg pe Cruce pentru a ne primi cu o adâncă milostivire.
E nevoie însă și de colaborarea noastră. Noi – un pas, Dumnezeu – un infinit. Dar cât de greu e pentru unii dintre noi să facem acel pas.
Dar, iată că unii, cum e psalmistul, după ce a căzut în adâncul uitării de Dumnezeu, a avut curajul să se întoarcă și să spună: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înăuntrul meu…Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul umil, inima căită și umilă, Dumnezeule, n-o disprețui!”. Poate e cea mai potrivită atitudine de a intra în Săptămâna Mare.
Cerșetoria există de când e lumea. Săracii, oameni care au ajuns la limita subzistenței, au fost miezul lucrării lui Isus pe pământ. Dar cum îi privim noi astăzi ca și creștini? Le dăm bani? Le dăm bunuri? Îi alungăm? Merită să primească ceva? Nu merită? Cum deosebim un cerșetor care are o nevoie reală de un altul care „lucrează” pentru scopuri ilegale? Pe baza căror valori discernem? Față de cine sau ce ne raportăm atunci când îi privim pe toți cei implicați în acest fenomen?
Cuprins:
Propria experiență cu cerșetorii
Alungarea cerșetorilor de la ușa bisericii
Ce spune legea despre cerșetori
De ce majoritatea cerșetorilor sunt romi?
Trebuie să merităm ca să primim? Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor
Ce e de făcut? Rugăciunea ca sursă de discernământ pentru creștini
Propria experiență cu cerșetorii
De obicei, dau bani cerșetorilor, mai ales dacă îi întâlnesc la ușa bisericii. O femeie care cerșește mereu la o biserică din Arad are mereu o poveste pregătită. Sincer, rareori am stat să o ascult, dar am reținut ce mi-a spus odată: „Cei bogați care vin la biserică nu prea dau bani și mă trimit la muncă, dar cei care par mai săraci îmi dau și nu mă întreabă ce fac cu ei”.
Am avut o perioadă în care am făcut voluntariat la o cantină socială din oraș. Oamenii primesc pâine pe baza buletinului și/sau a cuponului de pensie, adeverinței de șomaj sau adeverinței de salariat din care rezultă veniturile care te fac să te întrebi: „Cum supraviețuiesc acești oameni?”. Întâmplător, am întâlnit pe stradă un cerșetor cunoscut la biserica unde merg eu uneori. L-am întrebat: „De ce nu vii la cantină să iei pâine?”. Mi-a răspuns revoltat: „Pentru că nu am buletin și nici nu vreau să-mi fac!”.
După ceva timp, l-am văzut la intrarea în biserică foarte slab și palid. Ca să mergi la medic și, mai ales, să urmezi un tratament, ai nevoie de act de identitate și de bani. Mă întreb: fără act de identitate și fără bani mai suntem demni de a fi numiți oameni? Sau dacă acești oameni refuză, pe diverse motive (de cele mai multe ori psihologice) să se integreze, îi acoperim cu indiferență și dispreț? Spre rușinea mea, nici nu știu cum îl cheamă pe acest cerșetor.
Alungarea cerșetorilor de la ușa bisericii
„Dacă nu-l găsești pe Cristos în săracul care cere la ușa bisericii, nu îl vei afla nici în Sfântul Potir”.Sfântul Ioan Gură de Aur
La o biserică creștină din Arad, preotul a instalat o cutie de sugestii și reclamații. Arătându-și grija față de nevoile enoriașilor, preotul a mărturisit că le citește cu atenție. Într-o duminică, după slujbă, a spus că cele mai multe reclamații ale creștinilor care vin la această biserică sunt legate de cerșetori care, din motive nespecificate, deranjează oamenii la intrarea în biserică. A dat asigurări că va chema poliția locală pentru a-i alunga și că banii adunați de la credincioși merg la cantine sociale pentru săraci.
Am admirat grija și implicarea preotului în viața parohiei unde slujește, dar nu am înțeles de ce sunt un obstacol cerșetorii pentru unii creștini la intrarea în biserică. M-am gândit că miezul învățăturii lui Cristos a fost despre săraci. El a vindecat bolnavii și ajutat săracii. Nu numai că a înmulțit pâinile și peștii pentru a hrăni stomacul, dar a lucrat pentru a hrăni și sufletele celor pierduți, săraci, ajunși la limită și marginalizați. Dacă suntem creștini și urmăm exemplul milostivirii lui Isus, atunci de ce alungăm cerșetorii de la ușa bisericii?
Poate acești creștini gândesc așa: „Banii pe care îi câștig sunt munciți. De ce să-i dau unor oameni care poate n-au muncit în viața lor și nu știu cât de greu este? Îi dau familiei și apropiaților mei, iar dacă dau pentru săraci, trebuie să mă asigur că banii ajung la ei pentru că sunt atâția care cerșesc și dau banii pe alcool sau sunt trimiși de diverse rețele care câștigă serios din înșelăciune”.
Temerile acestor oameni se adeveresc uneori. Potrivit studiilor, o parte dintre cerșetori sunt dependenți de alcool sau droguri[1], însă, alte studii[2] arată că unii cerșetori consumă alcool și droguri tocmai pentru a putea suporta rușinea și stresul vieții de pe stradă.
În ce privește înșelăciunea, o parte dintre cerșetori profită de mila oamenilor care le dau bani. Spre exemplu, o anchetă jurnalistică de anul trecut[3] a descoperit că un cerșetor în scaun cu rotile putea merge normal și conducea un SUV 4X4.
Ce facem însă cu persoanele vulnerabile care au o nevoie reală, în special copii, femei, bătrâni sau persoane cu dizabilități? Oare este o soluție bună să „curățăm” tot spațiul din fața bisericilor? Cei care studiază fenomenul cerșetoriei spun că cei mai expuși sunt oameni din comunități de romi sau din zone rurale marginalizate. Sărăcia, lipsa de educație, accesul dificil la îngrijire medicală și excluderea socială creează o mentalitate a neputinței care, de multe ori, se moștenește din generație în generație. Cu cât îi respingem și îi disprețuim mai mult, cu atât se izolează, iar problemele sociale cresc. Așadar, noi, ca și creștini, cum discernem în această situație?
Ce spune legea despre cerșetori
Codul penal din România[4] nu consideră cerșetoria ca infracțiune. Ceea constituie însă infracțiune este exploatarea cerșetoriei, adică atunci când cineva determină un minor sau o persoană cu dizabilități să apeleze frecvent la mila publicului. Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Deși potrivit Codului Penal cerșetoria nu este infracțiune, consiliile locale pot adopta hotărâri prin care să interzică cerșetoria. Sancțiunile care se aplică constau în amendă sau îndepărtarea de către poliția locală a cerșetorilor din fața bisericilor, a intersecțiilor, a magazinelor, a bancomatelor sau din mijloacele de transport în comun. Poliția locală poate îndepărta cerșetorii din aceste locuri dacă tulbură liniștea publică sau există suspiciuni de exploatare a cerșetoriei.
Este greu de distins pe stradă care cerșetori apelează la mila oamenilor pentru că trăiesc într-o sărăcie extremă sau câți dintre ei exploatează emoțional oamenii. Și, mai grav, câți dintre ei sunt forțați să cerșească dat fiind că se află în situații vulnerabile. Cei mai vulnerabili sunt copiii, bătrânii, persoanele cu dizabilități și cei dependenți de cei care îi exploatează. Aceste persoane vulnerabile, victime ale grupărilor criminale, primesc sume mici din ceea ce primesc de la oameni și le sunt impuse „norme” pe care, dacă nu le ating, sunt pedepsiți.
În România nu există o statistică oficială exactă a numărului de cerșetori. Datele care se cunosc sunt colectate din rapoarte ale poliției, primăriilor sau cazurilor de trafic de persoane. Spre exemplu, în Arad, conform datelor prezentate de Primărie în anul 2025[5], au existat 213 cerșetori în atenția autorităților. Însă mulți dintre aceștia sunt veniți din alte județe unde nivelul de trai atinge limita subzistenței.
Mulți dintre cei forțați de condițiile precare să cerșească merg și în străinătate. Cei mai mulți sunt romi din comunități foarte sărace sau persoane din zone rurale marginalizate[6]. Sociologii numesc acest fenomen al cerșitului în străinătate strategie de supraviețuire economică[7].
De ce majoritatea cerșetorilor sunt romi?
Cerșetorii români care migrează în țări europene pentru a supraviețui sau care sunt forțați de alții să cerșească sunt de multă vreme un subiect amplu discutat. Acest subiect a creat tensiuni sociale și a dus la formarea unor stereotipuri legate de români.
Statisticile la nivel european nu sunt exacte. Există însă studii locale. Spre exemplu, un studiu realizat în Bruxelles între anii 2021 și 2022 a arătat că 3 din 4 cerșetori sunt români, iar cei mai mulți sunt de etnie romă[8].
Cum se explică acest fenomen al cerșetoriei la românii de etnie romă? Ca să înțelegem putem arunca o privire în istoria acestei etnii în România.
De menționat perioada de aproximativ 500 de ani – între secolele al XIV-lea și al XIX-lea[9] – în care romii au trăit în sclavie fiind proprietatea boierilor, mănăstirilor sau statului. După eliberare nu li s-a dat pământ, nu au avut acces la educație și au fost marginalizați social. Această marginalizare s-a transmis din generație în generație.
Cerșetoria poate proveni astfel dintr-un instinct de supraviețuire. Însă mulți oameni îi etichetează ca hoți, leneși sau periculoși. Aceste etichete duc la generalizări. Putem constata că romii care muncesc normal nu sunt prezenți pe canalele de știri, însă cei care fură sau cerșesc sunt larg mediatizați. De aici se trag concluzii asupra întregii comunități.
Sociologii explică acest fapt pe baza vizibilității mai mari a comportamentelor negative decât a celor normale.
Cei care au studiat acest fenomen al cerșetoriei la romi au observat un cerc vicios:
Majoritatea oamenilor îi resping pe romi
Romii se izolează în comunitățile lor
Ca urmare a izolării apar probleme sociale
Oamenii constată aceste probleme și dau vina pe etnie
Apar prejudecățile, iar romii sunt din nou respinși.
Așadar, pentru a discerne pe cine ajutăm și pe cine nu, ne raportăm la etichete sociale gata făcute, sau încercăm să înțelegem cum au ajuns acești oameni în situații limită?
Ca să revin la enoriașii care au cerut preotului să-i alunge pe cerșetori de la ușa bisericii, îmi pun din nou întrebarea: care este problema? Nu pentru că ar fi ceva greșit să existe norme care să restricționeze fenomenele de exploatare. Este firesc și drept într-o societate civilizată. Însă revolta acestor creștini a dat la iveală mai mult decât teama de a fi înșelați.
Trebuie să merităm ca să primim? Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor
Suntem obișnuiți să dăruim și să primim după merit. Bineînțeles că e firesc ca atunci când prestezi o muncă, ai investit timp și efort, să fii răsplătit. Sau dacă cineva muncește pentru noi să îl răsplătim. Avem nevoie de bani și bunuri pentru a trăi.
Este însă meritul singurul criteriu după care tratăm oamenii? Ca și creștini suntem chemați să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Isus Cristos răstoarnă această mentalitate rigidă a meritului adânc înrădăcinată în conștiința oamenilor.
Cu toții știm celebra parabolă a tatălui îndurător și a fiului risipitor din Evanghelia după Luca[10]. Fiul cel mic și-a cerut partea de avere și a plecat într-o țară îndepărtată unde a risipit-o și a ajuns la limita supraviețuirii. Atunci, „venindu-și în fire”, s-a întors spășit la tatăl lui pentru a-l primi măcar ca zilier. Ce face tatăl? Evanghelia spune că l-a văzut pe fiu „pe când era încă departe”. Asta înseamnă, după cum spunea episcopul Robert Barron[11], că tatăl nu a renunțat niciodată la acest fiu în ciuda faptului că i-a luat o parte din avere și i-a călcat în picioare demnitatea.
Cum îl primește tatăl pe acest fiu risipitor? Îl primește cu inima deschisă, îi iartă toate jignirile pe care i le-a adus și dă o petrecere în cinstea lui. Oare merita acest fiu să i se șteargă toate păcatele și să i se restaureze demnitatea?
Parabola continuă cu fiul cel mare. Aș vrea să pun accentul pe atitudinea acestui fiu. Când a auzit că tatăl sărbătorește întoarcerea fratelui său risipitor „s-a mâniat”. Tatăl său nu numai că îl invită să ia parte la sărbătoare, ci îl „imploră”. Ce răspunde fiul: „Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat!”.
Ce trădează atitudinea lui: mânie, invidie și mentalitatea rigidă de merit. Deși acest fiu a fost prezent mereu „fizic” lângă tatăl său, l-a văzut ca pe un stăpân care nu-i dăruiește nimic decât dacă merită. I-a respectat strict poruncile pentru răsplată pentru că numai dacă meriți primești, nu? El l-a „slujit” pe tatăl său, a fost prezent lângă el, însă nu l-a înțeles niciodată.
Tot ce avem pe acest pământ: viața noastră, mintea noastră, talentele și abilitățile noastre sunt daruri de la Dumnezeu. Episcopul Barron spune că mai întâi vine Harul de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel care aleargă în întâmpinarea și în căutarea omului, apoi omului i se acordă libertatea de a colabora cu Harul. Să știm însă că dacă omul refuză, inima Tatălui este mereu deschisă pentru a-l reprimi. Și nu doar odată, ci ori de câte ori omul „își vine în fire” și își aduce aminte că este fiu iubit al Tatălui.
Isus nu ne spune dacă fiul cel mare a intrat la sărbătoarea fratelui său. Ne lasă fiecăruia libertatea de a alege: îi acceptăm sau nu pe frații noștri care sunt risipitori și poate nu merită, după standardele noastre, să primească ceva?
Ce e de făcut? Rugăciunea ca sursă de discernământ pentru creștini
Rugăciunea este fundamentul vieții creștine. Numai trăind într-o legătură strânsă și personală cu Dumnezeu vom primi înțelepciunea de a discerne în orice situație de viață. Noi, ca și creștini, nu judecăm după criteriile noastre subiective, ci cerem capacitatea de discernământ prin rugăciune. Acest discernământ este un dar de la Dumnezeu. Ne ajută atât în relația cu el, cât și în relația cu ceilalți.
Prin discernământ înțelegem cum să aplicăm noțiunile de dreptate și milă în problema cerșetoriei și putem evita capcana de a deveni naivi sau indiferenți.
Mulți cerșetori spun că oamenii nu îi privesc, îi evită sau îi tratează cu dispreț ca pe niște obiecte. Să nu uităm că inima Tatălui este deschisă pentru oricine. Cum putem să ascultăm cu emoție și lacrimi în ochi parabola cu bogatul și Lazăr în timp ce îl alungăm pe Lazăr din fața bisericii?
În multe țări europene există o practică a oamenilor de a le da cerșetorilor hrană, haine sau lucruri necesare traiului de zi cu zi pentru a evita ca banii să meargă la rețele care îi exploatează. Sau dăruiesc sume mici de bani în ideea că dacă un cerșetor are o nevoie reală îl va ajuta, dacă nu, pierderea va fi mică, iar inima nu va rămâne închisă și indiferentă.
O altă practică a oamenilor cu inima deschisă este să ofere bani către ONG-uri, organizații religioase, adăposturi sau cantine sociale pentru săraci.
În lucrarea sa „Summa Theologiae”, Sfântul Toma de Aquino vorbește printre altele despre caritate, intenție și prudență. Dacă intenția omului care dă este milostenia nu este responsabilitatea lui dacă cel care o primește o folosește rău. Invită totuși la prudență spunând că dacă știm că banii vor fi folosiți rău, atunci ar fi prudent să nu îi dăm.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă te străduiești să cercetezi prea mult viața unui om, vei găsi întotdeauna un motiv să nu îi dai. Atunci poate actul de milostenie, nu ar consta neapărat în bani sau bunuri, ci în a nu-i judeca. Poate o privire respectuoasă sau o vorbă bună pentru ei ar însemna ceva.
Și dacă tot obișnuim să mergem frecvent la biserică, am putea să punem mână de la mână și să plătim o liturghie prin care preoții să se roage pentru acești oameni. Și nu numai pentru victime, ci și pentru abuzatori. Poate Dumnezeu, în marea lui milostivire, s-ar putea atinge de inimile lor. Să nu uităm că Isus a stat la masă cu cei mai disprețuiți oameni ai societății de atunci: vameși și desfrânați pe care i-a chemat la convertire. Răspunzându-le fariseilor, Isus a spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii. Așadar, mergeți și învățați ce înseamnă: Îndurarea vreau, și nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”.[12]
M-a întrebat cineva odată: „Cum ar arăta o zi din viața ta fără ritmul rapid pe care ți-l impune societatea în care trăim, fără obligații, priorități, un program impus de alții, fără „trebuie”?”. Apoi m-a îndemnat să fac o călătorie interioară: „Imaginează-ți că ești la marginea unei păduri, într-o casă și ai avea o zi la dispoziție. Ce ai face în acea zi?” Apoi: „La care parte din tine ai schimba ritmul?”.
Răspunsul meu a venit pe nerăsuflate: „Ah, ce loc minunat ai ales! Pădurea mă fascinează. Probabil aș petrece acolo ani întregi din viață fără să mă plictisesc.
Îmi imaginez că este vară când totul e verde și pădurea vibrează de viață. Primul lucru pe care l-aș face dimineața ar fi să ies la aer, unde mi-aș petrece întreaga zi, fie că mănânc, fie că mă rog, fie că citesc, fie că dorm. După ce aș lua micul dejun aș pleca în explorare.
Ce minunat și terapeutic este aerul pădurii! Ce peisaje minunate! Ce bogăție de copaci, plante și flori! Ce minunate sunt animalele și păsările! Chiar și cele de pradă, privite de la distanță. Mi-ar plăcea, spre exemplu, să văd un vultur imperial planând în albastrul cerului sau o haită de lupi care îngrijindu-și puii sau un urs care mănâncă zmeură – așa impunător și frumos!
M-aș așeza lângă un stejar, având în inimă și pe buze Sfântul Rozariu, și aș aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru natura minunată pe care a creat-o și pentru binecuvântarea de a fi avut posibilitatea să o văd.
Mi-ar plăcea și să mă așez într-o poieniță cu flori, să scriu despre frumusețea și măreția naturii, să-mi întipăresc în minte și în suflet imagini pentru a avea amintiri vii pentru mai târziu din care să mă „hrănesc” și să „respir”.
M-ai întrebat asupra cărei părți din mine aș schimba ritmul. Cred că mintea mea are nevoie de cea mai mare grijă în perioada asta. Ce binecuvântare ar fi să nu mai zboare în atâtea direcții, ci într-una singură: frumusețea pădurii!
Doar să trăiesc conectată la natură, cu mintea limpede, liberă și concentrată pe un singur lucru: natura minunată pe care a creat-o Dumnezeu. Nu m-aș mai gândi la sensul vieții, ci pur și simplu aș trăi!
Apoi voi începe să urc muntele. Ajung la brazi, la vulturi și la florile de colț. Urcușul cere efort. Nu mai e ca statul comod în poieniță. Acest efort îmi amintește din nou de sensul vieții, care este eliberarea sufletului și înălțarea lui către Dumnezeu.
Dar ajungând în vârful muntelui, observ că Dumnezeu se îndepărtează de mine, pentru că sensul meu nu vine dintr-un efort solitar, ci din comuniune cu oamenii. Prin urmare, la sfârșitul zilei, mă voi întoarce la casa de la marginea pădurii, mă voi odihni, iar a doua zi voi porni spre civilizație pentru a împărtăși cu ceilalți minunata creație a lui Dumnezeu.”
Un număr semnificativ de bărbați din România au privit femeile ca fiind utile doar să stea la cratiță și să crească copii, fără să aibă dreptul sau capacitatea de a gândi, de a se implica și a lua decizii în domenii importante ale vieții. Prin urmare, revolta multor femei este justificată. Însă unele femei care au participat la manifestații spun că nu vor răzbunare, ci dreptate.
Această mentalitate, prin care forța brută domină, a generat multă nedreptate în toate societățile. Ea s-a transmis din generație în generație, iar viețile multor femei care au murit suferind în tăcere nu mai pot fi recuperate.
De la forța brută la pierderea umanității
De curând am citit un articol scris de un observator atent, episcopul Robert Barron, care remarca faptul că în Occident, în special în SUA, a apărut un alt pericol. În lumea cinematografiei, în literatură, în afaceri și în alte domenii ale vieții, femeia este prezentată ca eroina care salvează lumea, iar bărbații ca niște oameni decadenți care sunt doar un obstacol în calea lor de a obține independența și influența în societate. Multe dintre ele obțin independența financiară și influență în multe domenii, dar acestea vin cu un preț: își pierd orice urmă de umanitate și sunt conduse doar de o ambiție oarbă.
Demnitatea femeii restaurată prin Fecioara Maria
Acest conflict între bărbați și femei, privit prin prisma creștinismului, are un răspuns. Cu mult timp înainte de mișcările de eliberare a femeilor, acum 2000 de ani, Dumnezeu a restabilit demnitatea femeii prin Fecioara Maria.
Feminitatea Mariei lasă să se vadă un belșug de bunătate, blândețe, iubire, la care se adaugă înțelepciunea și devotamentul de a lupta cu întunericul din noi folosind armele spiritului.
Isus a intrat în lume cu cooperarea Mariei. Maria a fost crescută în templu și, deși a fost foarte tânără, a înțeles repede că, dacă Dumnezeu îți cere să te supui voii lui, nu o face ca să-ți suprime libertatea și identitatea, ci pentru că vrea să te ridice la o realitate mult mai înaltă.
În lumea creștină timpurie, Fecioarei Maria i s-a atribuit titlul de Arca Legământului. Arca Legământului, la vechii evrei, era suportul pe care erau purtate tablele legii primite de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca legile să rămână înscrise în piatră, ci a vrut să le scrie în inimile oamenilor, nu doar să le citească, ci să le trăiască. Și a făcut asta prin Isus care a fost Cuvântul întrupat, iar Isus a fost adus în lume prin Maria.
Lupta Mariei cu răul din noi
Dacă Isus s-a coborât în mocirla lumii sub toate aspectele, Maria nu a stat pasivă în casa ei mică din Nazaret. Să nu uităm că a fost om. Cu toate acestea, ea a luptat cu forțele nevăzute, pentru că se știe că, cu cât creștinii sau sfinții ajung pe trepte spirituale înalte, cu atât ispitele sunt mai mari.
Printre ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce au fost: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”, apoi discipolului: „Iat-o pe mama ta!”[1], iar în felul acesta ne-a dăruit-o tuturor ca mamă. Avem o mamă după trup, dar avem și o mamă spirituală care, prin înțelepciunea ei, ne poate conduce la adevărata viață.
Conectarea la sursa înțelepciunii și a iubirii
În activitatea sa, ca Adevăr întrupat, Isus a restabilit demnitatea femeii. Samarinencei i-a expus adevărul după care i-a oferit „apa vie” din care bei și nu mai însetezi niciodată. Mariei Magdalena i-a iertat un trecut greu și a fost prima căreia i-a apărut după Înviere.
Urmând învățăturile lui Isus și pilda Mariei în acest conflict dintre bărbați și femei, putem găsi soluții pentru a ajunge la un echilibru. Maria a dat dovadă de înțelepciune acceptându-l pe Iosif ca protector și partener de drum, iar Iosif a fost profund devotat familiei. Secretul înțelepciunii lor este că amândoi l-au pus pe Dumnezeu drept centrul vieții lor. Contectându-ne la sursa înțelepciunii și a iubirii, ni se deschid noi orizonturi în care putem vedea că atât femeia, cât și bărbatul, au dreptul de a fi respectați cu demnitate.
Fereastra spre sens 